COȚOFENELE

Petecul de viață care mi-a rămas se zgârcește cu o rapiditate egală cu expansiunea universului din care sunt o parte integrantă și permanentă (într-un fel!!). În consecință, m-am decis să abandonez postările mele de blog, lungi și greoaie, ca niște junci însărcinate inainte de soroc cu mai mult de un vițel, înlocuindu-le cu acele condensate, acre-dulci „Bilete de Papagal” cu mare trecut național. (Arghezi, poet de foarte mare vârf, a fost  și-o mare curvă. Ei da, una nu exclude pe alta). Chiar am acum un bilet, proaspăt gătat.

Deodată, am auzit în preajmă-mi două coțofene care turuiau și cleveteau de zor, după obiceiul lor. Cea mai bătrână, cu penele țepoase si zburlite, a cârâit răgușit:

— Ai văzut cum s-a zborșit Onorabilul la bătrânel? Dacă nu se stăpânea, îi mai trăgea și două la ceafă. Mi-a amintit de Furia lui Zeus când Hermes, odrasla lui de mână stângă, șugubăț nerușinat, i-a pus pe tron un ghimpe uriaș, cu spini de oțel ramificați, din aceia care sfâșie cauciucurile camioanelor. Avea Zeul șezutul mare cât podișul Transilvaniei și buca tare ca bazaltul de la Racoș, dar există o limită pentru orice!

Cea mai tânără și mai fâșneață, fandosita într-un plumaj lucios negru-cărbune cu vine albastre-verzui, i-a închis pliscul veteranei cu un cloncănit autoritar:

— Lasă, soro, că merită bătrânelul și mai rău… Sub pretextul că el nu poate ieși din „Țara Sfântă” cu elanul unui Hopa-Mitică și că e musai să sincronizeze acceptul oncologului, al casei de asigurări, al societății de ajutor domestic și al stării lui boșorogite cu OK-ul (cel mai important!) al Onorabilului, îl hăituia si hărțuia si sâcâia  pe bietul om cu scrisorele și telegrame… zi și noapte… S-a întors lumea cu curul în sus! Au devenit moșnegii mai obraznici decât juniorii, care sunt deja de o mojicie parabolică. Timpuri de pierzanie soro, si instabilitate politica. Noroc ca turismul merge!

Mi-am ciulit urechile pentru mai mult, dar după ce s-au găinat cu foc, au zburat coțofenele la dracu’. Bine c-am avut umbrela.